Hei-hei, comunitate Micul Haos!

În sfârșiiiit! Cartea noastră a plecat la tipar.

În newsletterul trecut v-am promis că o să vă povestim cum am ales fotografiile. Așa că iată: cum peste o mie de imagini au devenit 97 și cum cele 97 au devenit o carte.

Declanșezi la Grenoble, vezi la București

Ne-am întors acasă cu peste 1000 de fotografii: 28 de filme de 35 mm și și mai multe imagini digitale. Pentru fiecare cadru pe film am făcut și o dublură digitală, ca să fim siguri. Filmele le developam de obicei cam după o lună, așa că pe loc nu știam niciodată ce avem de fapt.

Majoritatea filmelor le-am developat la partenerii noștri de la Isopatrusute. După tot procesul de developare și scanare, ne-am bucurat enorm: ieșiseră toate cele 28 de filme. Pe film, asta nu e niciodată garantat.

Pe formatul lor mare, fotografiile au ieșit foarte bine. Abia așteptăm să le vedem în expoziție, unde le vom printa mari.

Trei distanțe

Pentru fiecare loc, George a încercat să facă cel puțin trei feluri de fotografii. Într-una, personajul e un mic detaliu în compoziția mare a clădirii. În alta, personajul e cel mai important element din cadru. Iar una e undeva la mijloc.

Fiecare cere altceva. Când personajul e mic, contează foarte mult unde îl așezi. Când e mare, contează foarte mult expresia corpului: cum stă, cum se apleacă, cum întinde mâna. La mijloc, cele două trebuie să comunice foarte bine.

Au contat și lumina, și culoarea. Unele locuri le-am fotografiat în mai multe momente ale zilei. La altele ne-am întors într-o zi cu mai mult soare.

De la 1000 la 227 la 97

Sincer, o mare parte din selecție s-a făcut la fața locului, în cap, în timp ce fotografiam. Am vrut să includem cât mai multe dintre locurile prin care am trecut și toate cele 16 personaje. Odată ajunși acasă, ne-am strâns să decidem. În primele etape ni s-a alăturat Alexandra Moț, curatoarea proiectului, și ne-a ajutat mult să privim fotografiile și prin ochii ei.

Am ajuns la o preselecție de 227, apoi la 97. Ultima tăietură a durut. Aș fi păstrat mult mai multe de pe 7 rue Méchain din Paris, unde Adrienne Gorska a amenajat atelierul surorii ei, Tamara de Lempicka. Și mai multe din blocul lui Marcel Locar din București, unde se adunaseră câteva personaje deodată. Acum alegem fotografiile pentru expoziție, iar selecția aceea va fi și mai restrânsă.

O ordine care nu e o poveste

Ordinea din carte poate să pară aleatorie. Nu e chiar așa. Fiecare fotografie stă aproape de spiritul textului sau al jocului din jurul ei. Nu ca să-l ilustreze, ci ca să gândească în aceeași direcție.

Imaginile decurg una din alta fără să se adune într-o singură poveste. Fiecare își spune propria poveste.

Photographing the characters on neutral background this time.

O carte ca o cărămidă

Cartea are 200 × 200 mm, 120 de pagini și copertă din mucava gri. Am vrut să arate ca o cărămidă de beton: un element modular, ca și cum ai putea construi ceva cu ea.

E bilingvă, în română și franceză (traducerea e semnată de Karin Ungureanu), și cuprinde trei texte. Ruxandra Antal scrie despre modernism ca structură deschisă, de la avangardă la felul în care locuim. Alexandra Moț propune un ghid de orientare într-un basm despre modernism, o cheie pentru expoziție. Iar eu am scris despre joc ca metodă. Textele ancorează cartea și fotografiile: ne plasează în context.

După fiecare text urmează un joc:

Cinci puncte. În fața unei clădiri din 1920–1960, cauți cele cinci puncte ale unei noi arhitecturi, formulate de Le Corbusier. Fiecare e prezent, absent sau pierdut?
Martorul. Decupezi sau desenezi un personaj de 20–30 cm, îl duci în misiuni prin oraș și îl fotografiezi de la înălțimea lui.
Întâlniri care nu au avut loc. Arunci o pietricică pe pagină ca să aduci împreună două figuri ale modernismului, un moment și un loc. Apoi îți imaginezi întâlnirea pe care istoria nu le-a dat-o.

Un mic detaliu pentru pasionații de litere: fonturile sunt Futura și Kabel, ambele desenate în 1927. E același an în care Le Corbusier și Pierre Jeanneret și-au formulat cele cinci puncte.

De ce am făcut eu designul

Am vrut să lucrăm cu un grafician. Dar proiectul a început un pic târziu și totul s-a decalat, așa că am preluat eu și acest rol. Până la urmă a ajutat: am putut să lucrez selecția pe măsură ce făceam cartea și să ajustez jocurile la pagini. Dacă le-am fi terminat pe toate și apoi le-am fi trimis altcuiva, ar fi durat mult, mult mai mult.

Unul dintre personaje, decupat dintr-o pagină de test.

Nu doar s-o ții în mână. Folosește-o.

Cartea e mai ales pentru adolescenții care vor să afle care e faza cu arhitectura din jurul lor. (Și pentru oricine e curios, la orice vârstă.)

Nu vreau doar s-o țineți în mână. Vreau s-o folosiți. Jucați jocurile. Citiți-o pe sărite. Uitați-vă la fotografii, apoi duceți-vă să căutați clădirile. Construiți-vă propriul personaj și scoateți-l afară. Sau construiți ceva chiar din cărți.

Vreți să încercați acum? Iată trei misiuni din Martorul. Găsiți:

O treaptă construită pentru cineva de 6 ori mai înalt.
O fereastră care încadrează ceva ce arhitectul n-a prevăzut.
Locul unde clădirea atinge pământul.

Așezați personajul acolo și fotografiați-l de la înălțimea ochilor lui, nu a voastră. Dacă ne arătați fotografiile, folosiți #miculhaos. Ne-ar plăcea să vedem pe unde a umblat.

Voi aflați primii

Am tipărit 100 de exemplare. Fiecare e numerotat, gratuit și nu se vânde. Iar copertele vor primi o ultimă intervenție de la noi, de mână, așa că fiecare exemplar va fi unic. (Mai mult nu vă spunem.)

Notați-vă data: lansăm cartea pe 13 noiembrie, la Institutul Francez din București. N-am anunțat-o încă nicăieri altundeva. Ora și detaliile vin în scrisoarea următoare.

Expoziția de la MNAC București se deschide la începutul lui noiembrie, urmată de ateliere pentru adolescenți împreună cu De-a Arhitectura. Vă trimitem datele imediat ce sunt stabilite.

Cu doar 100 de exemplare, nu putem promite câte unul tuturor. Dar dacă vă doriți unul, răspundeți la acest email și spuneți-ne. Răspunsurile voastre ne ajută și să vedem dacă ar avea sens o a doua ediție.

Mulțumim că ne-ați citit și că ne-ați însoțit până la tipar,

Keep playing,

Maria și echipa

Proiectul cultural „Reziliența Basmului Uitat: Modernismul” este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

De la 1000 de fotografii la 97: cartea noastră e la tipar

Am avut treabă