Intrați încet
Urmează câteva săptămâni aglomerate, așa că scrisoarea asta e mai scurtă decât de obicei. Înainte de agitație, două lucruri: o hartă și o casă de lângă mare.
Harta
Aici ne-a dus proiectul. Cu Interrail: aproape 11.000 km, 52 de trenuri și aproape cinci zile pe tren, prin cinci țări. Apoi încă vreo 2.000 km cu trenurile din România, între București, Câmpina, Constanța, Eforie Nord, Cluj, Deva și Timișoara. Pe hartă, distanțele par uriașe și totuși totul face parte din aceeași lume. În anii ’30, trenurile dintre Paris și București făceau între 53 și 64 de ore. Mulți arhitecți români din epocă au studiat la Paris, iar mulți dintre ei au făcut probabil tot drumul ăsta cu trenul.
E-1027
De la gara din Roquebrune-Cap-Martin, o potecă pe lângă mare duce la E-1027. Numele e un cod: E de la Eileen, 10 pentru J, a zecea literă din alfabet, 2 pentru B și 7 pentru G. Eileen Gray și Jean Badovici, împleteți. Ea era o designeră irlandeză, el un arhitect născut în România, care studiase la Paris, editor al revistei L'Architecture Vivante. Casa a fost gata în 1929.
Cele 3 personaje inspirate de Gray, Badovici and Le Corbusier sând pe plaja cu casa E-1027 în spate.
Turul ghidat a durat două ore și a trecut ca douăzeci de minute. Oamenii din grup, inclusiv ghida, s-au uitat cu simpatie la personajele noastre, iar noi am făcut fotografiile repede, fără să ținem pe nimeni în loc.
Înțeleg de ce au ales locul ăla. Ieși din casă și marea e chiar acolo. Înăuntru, totul e gândit pentru confort: mobilă inteligentă, loc pentru prieteni, pentru muzică, pentru briza mării. Iar pereții vorbesc. La intrare, pictat pe perete: „Entrez lentement”, intrați încet. Haios, ironic, aproape dadaist. Un modernism al experimentului, al lui „Ce-ar fi dacă am inventa o lume nouă?”.
Alături, cabanonul lui Le Corbusier și unitățile lui de camping m-au surprins prin cât de mici sunt. Austere, chiar dacă colorate: strictul necesar, restul e marea.
Le Corbusier a admirat atât de mult E-1027, încât în 1938 și 1939 a pictat murale pe pereții ei. Povestea se spune de obicei ca o ceartă; ghizii noștri insistau că de fapt se înțelegeau și că, la urma urmei, era casa lui Badovici. Eu aș ține-o pe Eileen Gray în prim-plan. Și-a văzut de treabă și a făcut lucruri remarcabile, în timp ce lumina cădea pe alții. Un personaj-mediator, într-un fel, care a influențat mult mai mult decât i s-a recunoscut.
Ghida ne-a povestit că, după moartea lui Badovici, în 1956, casa a ajuns la statul român comunist, care n-a vrut-o. Când a fost scoasă la licitație, Le Corbusier a convins-o pe prietena lui, elvețianca Marie-Louise Schelbert, s-o cumpere. Mai târziu, mobila a fost vândută la licitație, în sufragerie a avut loc o crimă, iar în anii ’80 și ’90 casa a fost lăsată să se degradeze. Spre sfârșitul anilor ’90, E-1027 era aproape o ruină.
Dacă locuiești în București, povestea sună cunoscut. Multe clădiri moderniste de aici arată azi cum arăta E-1027 atunci: fațade scorojite, geamuri sparte și nimeni care să aibă cu adevărat grijă de ele.
E-1027 arată că nu trebuie să fie un final. În 1999, Conservatoire du littoral a cumpărat casa. A durat ani de muncă, dar azi e restaurată și mobilată din nou și poți să intri, încet, și să privești marea. O casă care era cât pe ce să dispară e din nou plină de vizitatori.
Ca s-o salveze, a fost nevoie de oameni cărora le-a păsat. Robert Rebutato, a cărui familie ținea L’Étoile de Mer, restaurantul de alături unde Le Corbusier mânca des, l-a cunoscut pe acesta la doisprezece ani. A devenit arhitect și, mai târziu, a lucrat ani la rând pentru păstrarea locului. Doisprezece ani e cam vârsta la care un fel de a privi te poate schimba. Cine învață să observe o clădire la doisprezece ani poate fi cel care salvează una la patruzeci. De asta ne-am făcut cartea pentru adolescenți și tot de asta atelierele sunt pentru ei.
Ce urmează
Noiembrie va fi plin: expoziția de la MNAC București, lansarea cărții la Institutul Francez și ateliere gratuite cu De-a Arhitectura, în weekenduri. Abia așteptăm să vă invităm pe toți, iar datele le aflați primii, foarte curând.
Dacă știți adolescenți, cam între 13 și 19 ani, care s-ar bucura de ateliere, spuneți-le să ne scrie la hello@miculhaos.com.
Pe curând,
Maria & echipa
Proiectul cultural „Reziliența Basmului Uitat: Modernismul” este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.